Foto: Academia de Aventura "Pamantul Viu"
Doi fălticeneni, la pas spre Gibraltar
Marşul de 4000 km, pe traseul Fălticeni – Gibraltar – Tarifa, a ajuns în Slovenia
Drumul celor doi fălticeneni, Călin Dănilă şi Ioan Cojocaru, spre Gibraltar-Tarifa, continuă, după ce au apărut câteva mici probleme.
După ce au parcurs pe jos aproape 600 km, aflăm că ei au fost nevoiţi să ia o pauză extrem de lungă la Arad, din cauza unor probleme de sănătate, Călin făcând o teno-sinovită, dar şi din cauza codului roşu de viscol din Ungaria. Ajutat de Luminiţa, fosta colegă de bancă din şcoala generală, împreună cu sora ei, Gabi, Călin a mers la un medic ortoped, apoi la un medic sportiv, ambii recomandându-i 10 zile de repaus.
„Pe lângă medicaţia indicată de doctori am folosit gheaţă şi o cataplasmă din argilă, suc de varză şi miere de albine aplicată pe toată gamba, pe care o schimbăm la 4-5 ore. Am luat antiinflamatoare cât în ultimii 20 de ani” ne-a precizat Călin Dănilă.
Pe 29 martie, Călin şi Ioan pornesc din nou la drum, cu pauze foarte dese, cu masaj la fiecare pauză şi cu schimbarea încălţămintei. După 22 km parcurşi pe un vânt puternic şi uzi până la piele, cei doi se opresc la jumătatea drumului dintre Arad şi Nădlac, bucurându-se că au găsit o cameră încălzită şi un loc unde să-şi usuce hainele.
Pe 31 martie 2013, cei doi fălticeneni au trecut pe teritoriul ungar, pe la Vama Nădlac.
Prima parte a drumului prin Ungaria, prin vânt şi ploaie
„Vameşul se uită la cărţile de identitate şi ne întreabă dacă suntem hotărâţi în ce vrem să facem. După câţiva paşi ne trezim pe pământ unguresc. Mă gândesc cu tristeţe la cei 40 km pe care îi parcurgeam altădată. Nici nu poate fi vorba de a relua ritmul de la începutul călătoriei. Piciorul îmi este tensionat şi amorţit, ceea ce mă face să-mi controlez fiecare pas”, ne-a mărturisit Călin.
Înainte de Szeged, cei doi intră pe o pistă de biciclete lungă de aproximativ 10 km, iar, după ce traversează podul de pe Tisa, privirile le sunt atrase de două turnuri de catedrală. Piaţa catedralei este prima construcţie de dimensiuni impresionante pe care o văd de când au plecat de-acasă. După ce au părăsit Szegedul, începe să se întunece şi, pentru că nu există niciun loc de cazare, Călin bate la uşa unei case pentru a întreba proprietarul dacă nu îi lasă să pună cortul în faţa clădirii. Pe lângă acceptul de a pune cortul, proprietarul, „uriaşul domn Papp Csaba, apare cu un platou cu gustări şi prăjituri. Gestul ne-a întrecut aşteptările”.
A doua zi, după şase ore de mers prin ploaie, cei doi ajung în micul orăşel Morahalom, unde, la intrare, sunt legitimaţi de poliţie. Orăşelul este cunoscut pentru băi termale, iar preţurile la pensiuni sunt exorbitante. Abia după trei ore de mers prin ploaie şi o nouă legitimare făcută de poliţişti, Călin şi Ioan găsesc o pensiune la preţ avantajos. După ce se încălzesc, schimbă la Dromader un cauciuc crăpat.
4 km de mers cu spatele în fiecare zi
„Uneori parcurgem şi 10 km fără să ne spunem o vorbă. Privim şoseaua, privim în jur, ne privim încălţările, ne înghiţim saliva, privim şoseaua. Apoi repetăm. Ne-am născut mergând. «Unde mergi, maică??» «La Gibraltar, maică!». «P-aci îi drumul!». Când urc, unghiul sub care calc îmi dă dureri în picior, aşa că prefer să înaintez cu spatele spre direcţia de deplasare. Neştiind ce mă aşteaptă, iau încetişor deal cu deal, spunându-mi că acesta trebuie să fi fost ultimul. Când încerc să mă deplasez cu faţa simt tensiune în picior, aşa că merg înapoi înainte spre Gibraltar. Într-o zi de mers acumulez cam 4 km de mers cu spatele” a precizat Călin.
Autoeducaţie şi răbdare
În seara zilei de 3 aprilie ei ajung în Melykut, localitate care impresionează prin numărul mare de biciclete, femeile în vârstă fac cumpărături cu bicicleta, copiii sunt duşi la grădiniţă cu bicicleta… Pe 5 aprilie ajung la Baja, o frumoasă localitate pe Dunăre.
„Pe parcursul drumului trebuie să-mi respect pauzele, aşa că mă aşez pe rucsac cu piciorul în sus, chiar dacă mă plouă. 10-15 km de mers fără pauze la orizontală mi-ar putea aduce o recidivă. În timp ce stau întins pe spate, ud leoarcă, mă încearcă o senzaţie de fericire amintindu-mi un cuvânt al doctorului Corneliu Moroşanu: autoeducaţie. În timpul acesta, Ionel rabdă. Îl privesc. Îi curge apa pe ochelari, pe faţă, pe bărbie. Toată ziua se scurge la fel. Ne pare rău că nu au ieşit fotografiile cu arborii din lunca Dunării, un frumos şi sălbatic parc natural ce se întinde pe o distanţă de aproximativ 7-8 km de-a parte şi de alta a şoselei” scrie Călin pe pagina Academiei de Aventură „Pământul Viu”.
Ungurii, ospitalieri cu românii
Şi la Bonyhad cei doi sunt uimiţi de ospitalitatea maghiară. Ajutaţi de gesturi în dialogul cu localnicii, Călin şi Ioan ajung la o pensiune unde „sunt speriaţi” de luxul care se vede prin geamuri. Îşi încearcă norocul şi, cu toate că preţul pentru o noapte de cazare este exorbitant, administratorul pensiunii, un bătrân cu aer de aristocrat, le oferă o cameră la preţ de camping. La câteva minute dup ce s au cazat, bătrânul le aduce zâmbind două sandvişuri şi două pahare cu vin.
Pe 7 aprilie, Călin şi Ioan se întâlnesc cu Stephen, un francez care vine din sens opus şi merge spre Grecia, tot pe jos. Stau de vorbă vreo 10 minute, fac fotografii şi schimb de cărţi de vizită. În câteva zile, francezul va ajunge în România pe care speră să o traverseze într-o lunâ.
Pe 8 aprilie ajung la Dombovar, unde sunt întrebaţi, în limba engleză, la un colţ de stradă, de un domn înalt şi bine făcut, care era chiar primarul oraşului, încotro călătoresc şi care este scopul călătoriei. Apoi sunt invitaţi la un prânz la un restaurant, unde primarul vine împreună cu familia şi cu un reporter căruia cei doi îi acordă un interviu.
După ce trec prin satul european al berzelor albe, Nagybajom, în seara zilei de 10 aprilie ajung obosiţi într-o localitate mică, fără motel sau pensiune. Aici găsesc o vorbitoare de limba engleză, care le permite sa instaleze cortul în curtea unei case bătrâneşti. „Veronika se întoarce împreună cu prietena sa Andrea cu un coş plin cu mâncare. Ouă, lapte, cârnaţi tradiţionali şi un litru de ceai fierbinte. Le mulţumim pentru ospitalitate” scrie Călin pe pagina www.pamantulviu.ro.
„Nici nu mă gândesc să renunţ. Acasă nu mă întorc”
Pe 11 aprilie, Călin şi Ioan au trecut prin Nagykanizsa, ultimul mare oraş până la graniţa cu Slovenia, oraş în care la modă sunt trabanturile şi bicicletele. În weekend, cei doi au intrat Slovenia.
După ce în seara zilei 11 aprilie au dormit la cort, în apropiere de Letenye, pe 12 aprilie fălticenenii au pornit spre Slovenia, prima seară fiind petrecută în apropiere de Lendava.
„Am ajuns la aproximativ 30 km/zi. Încă mă mai ţine piciorul, îl ţin sub control. Cum încerc să mă tratez din mers? Folosesc pe rând Diclofenac, Alle Gel, Fleximobil, gheara dracului, untul pământului, arnică, gălbenele, cataplasme cu argilă, miere de albine şi suc de varză, cataplasme cu clorură de magneziu. În timpul mersului, la fiecare 2 km stau cu piciorul în sus şi îmi fac masaj. Pe parcursul unei zile acumulez 3-4 ore de stat cu piciorul în sus. Noaptea schimb cataplasme. Se văd mici progrese, mă aştept la o recuperare lentă. Nici nu mă gândesc să renunţ. Acasă nu mă întorc” transmite Călin Dănilă.
Prin Slovenia, cei doi fălticeneni vor parcurge la pas 295 km, după care vor trece în Italia pe la Gradisca D’Isonzo, ţară în care traseul măsoară 678 km.
Silviu Buculei