Știm cu toții sau am simțit fiecare în rostul său, că despărțirea nu e veșnică uitare dar uitarea reprezintă veșnică despărțire. Tocmai de aceea ne propunem să nu uităm și să purtăm în suflet și în gând, pe omul bun , sfătos și calm, pe domnul profesor Bogdan Grigoriu.
L-am cunoscut la începutul carierei mele. Eu profesor debutant iar Domnia sa directorul Liceului teoretic „ Nicu Gane”.
Nutream un sentiment de respect amestecat cu teamă atunci când am avut primul dialog. Dar, după puține cuvinte, am simțit că adaugă fărâmă de suflet, rostirilor sale. Mi-a dat aripi să zbor, cultivându-mi încrederea în forțele proprii.
Ori de câte ori l-am întâlnit, am resimțit aceeași căldură umană care înlătură barierele.
Nu-i este dat fiecăruia să aibă capacitatea de a impune respectul funcției, întărit de chibzuința și frumusețea cuvintelor. Avea acel ceva pe care la puțini oameni l-am regăsit, de a ști să fi fost ferm și drept, corect și echilibrat impunând, cultivând și dăruind înțelepciune.
Ulterior, când devenise profesor pensionar, ori de câte ori ne întâlneam la școală, la evenimente culturale, regăseam același om cald, aceleași sfaturi pertinente, același echilibru rațional – afectiv.
Îi voi purta mereu respect pentru omenia de care a dat constant dovadă, îl voi avea în amintire ca ilustru profesor de matematică.
De prea multe ori uităm să spunem celor care înseamnă ceva în existența noastră, cât îi apreciem.
O spun acum, cu sufletul deschis, că îmi doresc să întâlnesc mereu modele umane ca Domnul Profesor și că în memoria mea, neuitarea îl va păstra în timp.
